Dacă anul trecut lansa pe ecran Maleficent, reinventarea Frumoasei din Pădurea adormită din punctul de vedere al antagonistei, iată că Disney nu procedează la fel cu Cinderella: Kenneth Branagh rămâne fidel poveştii tipărite pentru prima oară în 1634, de Giambattista Basile. Cu o Lily James (Downton Abbey) ataşantă în rolul titular şi o Cate Blanchett excelentă în cel al mamei vitrege, Cinderella a fost văzut în premieră mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Pe ecranele din România şi din întreaga lume se lansează pe 13 martie.
Este de ajuns să te uiţi la trailere (primul lansat este practic un rezumat al filmului în 150 de secunde) ca să vezi că Cinderella porneşte de la versiunea animată realizată de Disney în 1950, cu mici modificări. Poate că totul pare previzibil (şi este, pentru cei care au citit povestea sau au văzut măcar o adaptare a ei), dar Kenneth Branagh parcă a dispus de o baghetă magică, iar ceea ce a aruncat pe ecran este colorat, antrenant, emoţionat şi perfect potrivit pentru o vizită la cinema împreună cu toţi membrii familiei.
Scenariul scris de Chris Weitz (responsabil de altă adaptare magică, Busola de Aur) este construit pe sfatul dat micii Ella de mama ei (Hayley Atwell) pe patul de moarte: ai curaj şi fii bună la inimă. Ştim cu toţii că eroina va avea nevoie de ambele calităţi când sensibilului ei tată (Ben Chaplin), încă dărâmat de moartea soţiei, i se face milă de Lady Tremaine (Cate Blanchett), o văduvă întâlnită în călătoriile sale de afaceri, şi o ia de nevastă, aducând-o în căminul Ellei împreună cu cele două fiice ale sale.
Sunt impresionante energia şi candoarea cu care Branagh explorează momente atât de cunoscute, reuşind să strecoare mici schimbări în poveste şi să recreeze totul cu tururi de forţă în ceea ce priveşte costumele şi scenografia, dar şi interpretări excelente, pentru a-şi face spectatorul să nu simtă că întotdeauna ştie ce se va întâmpla.
Unul din marile merite ale filmului este fără îndoială interpretarea lui Cate Blanchett, mama vitregă care pune stăpânire pe casa noului ei soţ şi îi transformă fiica în servitoare (poţi să îmi spui "doamnă"!). Costumele inspirate de moda de acum 150 de ani şi toalete dominate de voaluri negre, dar şi de auriu şi verde strident sunt superbe, dar nu iau ochii de la buzele carmin, mereu lipite într-un zâmbet distant, crud. Râsul lătrat, mişcările de felină, privirile aruncate din colţul ochiului funcţionează perfect pentru o descrie pe răutăcioasa Lady Tremaine, gata de orice pentru a parveni şi pentru a-şi mărita cât mai bine enervantele fiice. Sunt caracteristici care ar putea face personajul convingător, dar simplist, numai că scenariul evită această capcană şi îi conferă antagonistei, cu ajutorul excelentei Blanchett, o dimensiune tragică.
Richard Madden (Urzeala tronurilor) este Prinţul, iar el şi Cinderella înfruntă familiarul poveştii lor de dragoste cu o chimie foarte bună şi zâmbete până la urechi. Ei sunt şi protagoniştii celui mai impresionant moment al filmului: deschiderea balului de la palat. Dansul Prinţului cu Ella este un adevărat spectacol şi aminteşte de un alt dans celebru din istoria Disney, cel al lui Belle cu Bestia din Beauty and the Beast (1991), primul film animat care a folosit imagini generate pe calculator pentru a da impresia că o cameră de luat vederi se roteşte în jurul celor două personaje animate. Rochia vaporoasă a Ellei, coregrafia inspirată, muzica şi montajul fac acest dans unul din momentele de neratat pe marele ecran în 2015. Ne-am dori să-l revedem oricând, pe un ecran cât mai mare.
Părerea ta
Spune-ţi părerea