În 1989, când i se aprind călcâiele după frumoasa Roxana (Diana Dumbravă), Tavi (Şerban Pavlu) îi dedică la Europa Liberă melodia Roxanne a lui Sting. Este turnat la Securitate de un informator, iar liceanul are parte de clipe grele din partea autorităţilor. În 2009, Tavi îşi cere într-o doară dosarul de la arhivele Securităţii şi află, pe lângă faptul că informatorul avea numele de cod Căpitanul, că Roxana ar fi fost însărcinată la momentul respectiv. Posibilitatea să fie tată îi dă viaţa peste cap lui Tavi, care face tot posibilul să afle adevărul, chiar dacă pentru asta trebuie să intre din nou în viaţa Roxanei, acum soţie şi mamă.
Am stat de vorbă cu protagonista feminină a filmului Roxanne, Diana Dumbravă, despre rol şi despre anii care în film declanşează motorul poveştii. Roxanne rulează în cinematografele din toată ţara.
Cum v-a prins pe dumneavoastră Revoluția? Care sunt amintirile acelor zile?
Nu eram în București, eram în Bacău și mă pregăteam intens să dau pentru a patra oara la Actorie. Aflasem de la Europa Liberă și se știa din vorbă în vorbă despre evenimentele care au început la Timișoara și ulterior la București. Trăiam în febra așteptării acestui eveniment, mai ales că știam ce s-a întâmplat și cu celelalte țări comuniste din blocul de Est și moment de moment și clipă de clipă așteptam ca poporul să iasă în stradă și să strigăm împreună acele vorbe-emblemă de la Revoluție: „Jos Ceaușescu, jos comunismul!”.
Fiind din generația „decrețeilor”, așa cum este și personajul meu Roxana din filmul „Roxanne”, iată că nimic nu este întâmplator. Peste ani, am ajuns să fac un rol care vorbește despre un destin marcant - pentru mine - al unei generații ajunse acum la vârsta maturității; generație dorită de către „tătucul” nostru Ceaușescu, care, prin inoculare, forță și frică, vroia să-i ducem „visul” mai departe, de „făurire a republicii socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”. „Omul nou” din această generație a „decrețeilor”, iată că, în decembrie ’89, naiv, idealist și plin de speranță la acel moment, l-a împușcat pe dictator. Dar și astăzi e în căutarea identității, trăiește cu reminescențele acelei epoci, și trece prin această „tranziție” care nu se mai termină.
A fost un moment puternic, când am crezut cu toată ființa mea în schimbare. Mi-aș dori ca în România să nu mai existe generații de sacrificiu, să nu mai aud „nostalgici” spunând că atunci le-a fost mai bine și, doamne ferește, să mai trăiască cineva ce am trăit noi. Cred că noi, românii, ar trebui să ne iubim mai mult - noi între noi, și noi, ca nație. Poate că asta ar fi într-adevăr primul pas spre adevărata schimbare...
Când aţi iesit prima dată în Occident?
Mai bine zis în Orient, acolo a fost prima mea ieșire din țară... Eram studentă în anul patru, în 1994, și am fost selecționați cu spectacolul ‘Casa Bernardei Alba’ de Federico Garcia Lorca, în regia lui Ion Cojar (de altfel și profesorul meu de actorie) la un festival de teatru din Antalya - Pamukale.
Apoi, mai spre ‘Occident’ am fost prima oară în 1996, în Grecia și abia în 1997 în Franța, dar cu mare dificultate, din cauza necesității obținerii vizei. Cei mai tineri, de acum, ar trebui să fie fericiți că pot pleca din țară numai cu buletinul și că nu mai trebuie să treacă prin experiența, de multe ori umilitoare, a multelor ore și cozi imense la care trebuia să aștepți pentru a afla dacă primețti sau nu viza, dacă te acceptă sau nu o țară să intri pe teritoriul ei... Mă simțeam în acele momente ca o bilă de la loterie: puteam să ies - sau nu, din pălăria lor... Și trebuia să dovedești că ai și cu ce bani să te întreții pe perioada șederii tale acolo, iar pentru noi sumele erau fabuloase!
La ultima mea plecare din țară, în vara asta, în Elveția, la Festivalul de la Locarno, cu filmul „Roxanne”, am întrebat de mai multe ori dacă nu ne trebuie viză. Încă nu-mi venea să cred că un simplu buletin este de ajuns...
Aş vrea să faceţi, în câteva cuvinte, portretul anilor '80, pentru generaţiile născute în '90, care nu ştiu cum era atunci, cărora le e greu să înţeleagă acea perioadă.
Unele dintre lucruri le-am spus mai devreme.
Anii ’80 au fost și începutul super-austerității idioate impuse de Ceaușescu (și ai lui). Poate că mai eficient ar fi să descriu o simplă și ‘banală’ zi de atunci: dimineața - trezirea la 5:00 pentru a ajunge la coadă la lapte - era pe cartelă, și de multe ori nu “prindeai”. Spălat cu apă încălzită la aragaz (dacă era cumva și apă rece). Mă întorceam, îmi puneam uniforma și plecam la școală. După-amiaza: coadă la tacâmuri de pui - tot pe cartelă. Întoarcerea în lipsa de căldură din casă, când trebuia să prind orele când încă mai era lumină electrică, pentru a-mi face temele. Dacă nu se oprea lumina, câteodata mai apucam să vad un film la televizor, atunci când se mai „dădea”, foarte rar, în cele doar două ore de program de seară. Duminica eram cea mai fericită, când puteam să văd “Magazin duminical” realizat de Tudor Vornicu...
Sigur că, până în ’89, evadările noastre erau în magnetofoanele prietenilor, cu muzica din anii ’70 - ’80 (așa am ajuns să fiu fascinată de Beatles, Pink Floyd, Eurythmics, Prince, Michael Jackson, Abba...). Mai erau și casetele video, cu vocea Irinei Margaretei Nistor, când făceam nopți albe ca să vedem filme „din afară”, câte cinci pe noapte, filme pe care altfel nu le-am fi descoperit (mi-a rămas de atunci în suflet un mare film, „Once Upon a Time in America”, pe care nu aș fi avut cum să-l văd pe atunci la cinematograf sau la televizor)...
Diferența este că, dacă atunci erau atâtea lipsuri și noaptea mă încălzeam cu o sticlă de apă fiartă la picioare, că prima mea pereche de blugi Lee’s am avut-o abia după ce am terminat liceul, că nu ne îmbrăcam cu ultimele branduri, că nu existau telefoane portabile și am fost crescuți „cu cheia de gât”, nu înseamnă că nu am avut universul nostru - ne simțeam uniți, împărțeam din puținul nostru, cărțile ne erau mult mai aproape, prietenia era mult mai puternică - aceste valori ne-au rămas.
Mi-aș dori pentru tinerii de astăzi ca ei să înțeleagă că se bucură de niște libertăți pe care eu nu le-am avut 22 de ani din viață, și că a trebuit să lupt mereu cu gândul și cu sufletul pentru a-mi păstra măcar libertatea interioară. Ei astăzi le au pe amândouă. Și chiar dacă de cele mai multe ori sunt dezamăgiți - și e cel mai simplu să fii așa, ei nu știu ce înseamnă să fie altfel. E foarte important să nu fie indiferenți, să știe că trebuie să meargă la vot, pentru că neparticiparea poate însemna validarea celor pe care ei nu-i doresc - și asta înseamnă lipsă de responsabilitate în primul rând față de ei, de viitorul lor. Să nu mai lase votul doar în mâna părinților sau a bunicilor lor. Cei din ’89 le-au câștigat libertatea și dreptul de a spune „da” sau „nu”. Eu nu am putut atunci să spun “da” sau “nu”, haideți să nu ne mai întoarcem niciodată acolo!
„Roxanne” e o melodie lansată imediat înainte de anii '80. Era pe atunci, vorbim de anii '90, o tendinţă a tuturor tinerilor de a copia moda din Statele Unite. V-aţi integrat acelui trend?
Pe vremea aceea nici nu știam ce înseamnă „trend”... Sistemul de atunci fiind auster și maoist, era foarte complicat să știi și să copiezi moda din nimic. Foarte puțini dintre noi reușeau să aibă un „adidas”. Mai vedeam ceva modă în videoclipuri, pe casete video, dar și alea ajungeau la noi cu mare întârziere. Marea noastră luptă era să ne modificăm clasicul sarafan de la liceu, să-l mai scurtăm, să-l mai strâmtăm, să-i mai adăugăm o curea sau o pensă. De „mini” nici nu putea fi vorba. Cei care aveau rude în Occident reușeau să mai aibă acces la clasicii blugi de firmă, noi, ceilalți, ne bucuram când mai prindeam un „tenis” chinezesc. Valută forte erau săpunul „Rexona” (de aici și o replică în film), spray-ul Fa, țigările Kent, cafea de oricare (muritorul de rând bea pe atunci „nechezol”, un amestec cu năut), lucruri pe care, obținute cu greu, le țineai pentru zile negre - pentru doctori, de exemplu... Așa că trend-ul de atunci era după posibilitatea și inventivitatea fiecăruia.
Cum aţi perceput Occidentul, altfel decât din filme, până în anii '90?
Aveam același vis, transmis de la bunicii noștri, că „vin americanii”. Și n-au venit... Nici măcar Perestroika lui Gorbaciov nu și-a găsit loc la noi, din cauza obtuzității regimului Ceaușescu. Ne-am trezit, din păcate (și asta cred că este în ADN-ul acestui popor) abia în al 13-lea ceas.
Știam ce li se întâmpla celor care erau prinși când treceau Dunărea înot, și câtă propagandă se făcea că cei care vor să fugă din țară vor fi împușcați. Ceea ce se și întâmpla. Unii au reușit, cu un mare risc și noroc, să treacă acest prag spre libertate, alții au fost turnați la securitate și au suportat consecințe grave. După perioada torționarilor, când se întâmplau toate acele crime politice îngrozitoare, sistemul de mai apoi îi corupea pe foarte mulți să fie turnători și colaboratori ai securității, promițându-le tot felul de beneficii. Mai oribili erau însă cei care turnau de plăcere.
În tot contextul acela, percepția mea despre Occident era că poate într-o zi voi ajunge să văd Louvre-ul, sau Montmartre, sau zilele ploioase din Londra. Și asta s-a întâmplat ceva mai târziu, pentru că o bunică de-a mea, care n-a apucat căderea zidului, și-ar fi dorit foarte mult și a sperat că într-o zi va putea vedea aceste locuri. Cumva, peste ani, prin ochii mei, i-am îndeplinit visul.
Iar „visul american” a rămas, undeva, un leit-motiv, dar iarăși, era doar o poveste frumoasă. Am fost între timp și acolo, dar nu avea nici o legătură cu fosta mea percepție. Mi s-a facut dor, rapid, de vechea Europă.
Părerea ta
Spune-ţi părerea