Nominalizată la Gopo în 2011 pentru rolul din Caravana cinematografică, actrița Iulia Lumânare debutează ca scenarist odată cu Ana, mon amour, filmul în care dragostea, psihanaliza ș iubirea se împletesc. „Ana, mon amour” s-a întors de la Berlin cu Ursul de Argint pentru Contribuție artistică deosebită și poate fi acum urmărit în cinematografele din România. Tot Iulia s-a ocupat și de castingul pentru acest film. Iată, în continuare, interviul acordat publicației Cinemagia.
Procesul de casting a fost anevoios, a durat multe luni, din ce ați declarat la conferința românească de presă. Ce i-a recomandat pe cei doi actori principali, din punctul dvs de vedere, în calitate de Director de casting al filmului?
Iulia Lumânare: Pe Diana a recomandat-o Diana, nu cariera ei. De altfel, Mircea Postelnicu e la debut; am văzut foarte mulţi actori tineri, zeci, eu fiind şi profesor în şcoală [UNATC - n.red.]. Căutam o fizionomie anume, pe care să o credem și de 20 de ani și de 30 de ani. Au fost multe aspecte de care trebuia să ţinem cont când am făcut alegerea.
Pe Mircea [Postelnicu - n.red.] l-am văzut înainte de Diana [Cavallioti - n.red.]. Și l-am sunat pe Călin [Peter Netzer - n.red.] și i-am zis „Călin, îl avem pe Cezar!”. Pe vremea aceea, personajul se numea ca în roman. Când Călin l-a văzut, a rămas și el impresionat. Nu a fost de la început la casting, Călin ocupndu-se și de producție.
Pe de altă parte, pe Diana o știam ca actriță. Și a fost surprinzătoare pentru că nu era Diana cea din rolurile pe care le-a mai făcut; şi nu a făcut puţine. A convins la probă, pentru că nu semăna cu nimic din ce făcuse înainte. Cum a spus și la conferință, s-a folosit foarte mult pe ea însăși. A fost foarte generoasă din punctul ăsta de vedere. Ce a recomandat-o pentru rol? Ea și dorința de a nu se repeta, de a nu face demonstrații a ceea ce ştie deja.
Secvenţa cu preotul, jucat de Vlad Ivanov, a amuzat atât publicul străin cât și pe cel din România. Ați vrut să faceți un preot pe placul tuturor? Pe de altă parte, e o secvență în care preotul face o seamă de calcule. Or Nicolae Steinhardt spunea că cel mai mare contabil e diavolul, ca să parafrazez.
Iulia Lumânare: Trimiterile sunt în multe părţi, personajul a fost complicat pentru noi de ridicat, de construit, pentru că nu am vrut să fie un exponat perfect, dar nici extrema cealaltă. În ciuda felului în care e construit preotul, că nu e tocmai ce ar trebui să fie un preot ortodox,
toate lucrurile pe care le spune acolo sunt adevăruri. Preotul e, într-un final, un părinte spiritual, un psihanalist; acesta e rolul preotului în societate, de psihanalist; doar că drumul lui către videcarea sufletului e altul decât al analistului. E un melanj acolo.
În film au mai ieşit secvenţe. În carte e pregnant aspectul religios; acest aspect a fost şi în scenariu mult mai extins, dar s-a mai renunţat pe parcurs. Povestea cu religia nu a mai reuşit să se dezvolte în film, a fost lăsată în plan secundar.
Căutările protagoniștilor, cele de dinainte de a ajunge la terapie, au fost din încercarea de vindecare, din credinţa că - de fapt - vindecarea e în afara ta, că altcineva e responsabil de ce ţi se întâmplă tie: Dumnezeu, familia, partenerul, societatea, oricine altineva. Ambii protagoniști ajung să se convingă că răspunsul e în afara lor.
Ești prima dată în postura de scenaristă. Cum s-a împăcat asta cu faptul că ești în primul rând actriță (care ar fi putut să o joace pe Ana).
Iulia Lumânare: Călin [Peter Netzer - n.red.] m-a invitat să lucrăm la dialoguri, fiind actriţă, astfel încât lucrurile să fie mult mai „vorbite”. Călin a scris cu Cezar [Paul Badescu - n.red.], şi îmi trimitea drafturile mereu. Problemele pe care le-am ridicat, discuţiile noastre au dus la 1 an şi jumătate de lucru împreună la scenariu, dată fiind şi apropierea mea de psihanaliză. Eu am practicat autoanaliza, încă din adolescenţă, dintr-un soi de vanitate de a o face singură, ca psihanaliştii, de altfel.
Călin și-a găsit în mine un partener de discuţii, pe care nu trebuia să-l înveţe despre psihanaliză. Eu eram studentă de doi ani la Doctorat. Iar lucrarea mea de doctorat e chiar pe tema asta - „Reinterpretarea dramaturgiei lui Cehov prin Jung”, pornind de la premisa că toate cele 5-6 piese ale lui sunt un vis diurn. Ne-am trezit după luni de zile că scriem împreună la scenariu. E debutul meu în scenaristică. E un lucru pentru care îi sunt recunoscătoare lui Călin. A fost o şcoală pentru mine!
Pentru personajul Ana nu am dat probă, am exclus posibilitatea aceasta lucrând la scenariu.
Iulia Lumânare: Dar am ajuns la povestea cu ginecoloaga, să joc ginecoloaga pasionată de psihanaliza din film, personajul fiind iniţial un bărbat în vârstă. Pentru că a fost greu de găsit pe cineva care să vorbească despre lucrurile astea şi să pară că înţelege ce spune. În majoritatea filmelor pe care le-am văzut, personajele psiholog sunt întotdeauna nişte crochiuri. Camera fiului [La stanza del figlio, 2000 - n.red.], de exemplu. Sunt foarte multe filme pe care le-am văzut, în pregătire, cu actorii.
Pesonajul lui Adrian Titieni, psihologul, mi-a atras atenția printr-un gest repetat - acela de a-și privi mâinile... În limbajul nonverbal, privitul mâinilor e un gest de sinceritate.
Iulia Lumânare: Adrian Titieni a avut întâlniri cu un psihanalist pentru a face un tip de împrumut mimetic. Actorul are foarte multe pârghii prin care îşi construiește personajul, iar mimetisul rămâne un factor important; sunt lucruri pe care nu le înţelegi raţional, vorbind de actorie în general și de aceea le împrumuţi empatic. Privitul mâinilor a fost un gest pe care Titieni l-a observat la psihanalistul cu care s-a întâlnit, un gest care l-a prins. A fost declickul pentru el. Când a venit să ne spună că a găsit acest gest, s-a discutat ce semnifică și s-a păstrat. Nimic nu e în film întâmplător, totul e făcut la virgulă în acest film.
