Nu demult lăudam într-o cronică The Mandalorian, primul serial live action din universul Star Wars, pentru ritmul şi minimalismul său care îl fac să fie foarte diferit de filmele francizei realizate pentru marele ecran. În comparaţie, aşteptatul Star Wars: The Rise of Skywalker, promovat şi răs-promovat drept "finalul sagăi Skywalker" vine cu obişnuitele excese, părând că mai degrabă vrea să-şi epuizeze publicul şi nu neapărat să-l captiveze. Asta nu înseamnă că filmul nu are meritele sale.
În primul rând, trebuie spus că avalanşa de cronici negative (în acest moment Episodul IX este al doilea cel mai prost primit episod al francizei, după peste 220 de cronici compilate de RottenTomatoes) a fost probabil provocată nu doar de neajunsurile filmului, ci de fronda din ce în ce mai vehementă a criticilor de film împotriva modelului de business al Disney. Acuzaţiile de faliment creativ au curs cu nemiluita în ultima vreme, iar episodul IX a fost comparat de unele voci (în parte justificat) cu un zombi: filmul resuscitează momente emblematice ale francizei, bucăţind o poveste ce mai că nu funcţionează în prima jumătate, dar reuşeşte să se redreseze parţial în a doua.
Acest "ultim" film Star Wars este genul acela de blockbuster despre care toată lumea are o părere preconcepută. Poate că criticii îl resping programatic, dar fanii sunt gata să-l îmbrăţişeze, iar aici trebuie spus că regizorul J.J. Abrams le oferă (cel puţin în parte) ceea ce vor: o confruntare între bine şi rău, o dezlegare a probabil celui mai discutat mister de la premiera lui The Force Awakens încoace şi revenirea unui villain emblematic, printre reîntâlniri cu foştii eroi ai francizei. Dar ce te poţi aştepta atunci când unul din eroii francizei lansează avertismentul (de rău augur) "No one's ever really gone"?
Prima jumătate a filmului este aproape enervantă, pentru că, deşi povestea beneficiază de toate personajele necesare şi de toate elementele pentru a merge mai departe, scenariul scris de Abrams şi Chris Terrio insistă să arunce obstacole în calea eroilor şi să-i alerge din planetă în planetă (şi din decor în decor) pentru a obţine o informaţie care nici măcar nu le foloseşte. Această parte e salvată doar de câteva momente de umor, dar şi de eficientele interacţiuni dintre Rey (Daisy Ridley), mistuită de indoieli deşi Forţa ei este mai impresionantă ca niciodată, şi Kylo Ren (Adam Driver), acum lider suprem al Primului Ordin, dar şi intrigat de misterioasa sa legătură cu Rey.
Deşi scenariul eşuează în mare parte să captiveze, personajele pozitive (şi interpretările actorilor) distrag atenţia de la însăilătura artificială de aventuri, devenind o familie în toată puterea cuvântului. Fiecare interacţiune a lor (şi în acest film chiar petrec timp împreună) construieşte o imagine a camaraderiei şi a încrederii, sugerând că adevărata forţă sunt cei din jur şi legăturile imposibil de zdruncinat dintre ei. Fiecare piedică este depăşită şi fiecare victorie este justificată datorită acestei uniuni în spirit, o alegere dincolo de familie, legături de sânge şi traumele din trecut. Acest spirit este cel care salvează noul blocksbuster Disney, pe care mai toţi amatorii de cinema îl vor vedea ori ca să-l adore, ori ca să se dezică de el.
Fără să dăm spoilere, trebuie spus că Abrams se chinuie din răsputeri să livreze momente şi scene care să satisfacă fanii împătimiţi ai francizei, riscând chiar să-i irite exact pe aceştia. Şi acolo unde aceste scene nu au niciun sens, măcar le face spectaculoase vizual. Deşi filmul nu oferă niciun orgasm 3D, valoarea de producţie este indiscutabilă şi este foarte posibil ca fanii să revină pentru a doua vizionare ca să se bucure de efectele speciale (şi, în acelaşi timp, să înţeleagă mai bine scenariul prolix). Sfârşitul curat pare să sugereze că promisiunea sfârşitului sagăi Skywalker este reală, dar încasările estimate la cel puţin 1,5 miliarde de dolari ridică o certitudine: franciza Star Wars nu se opreşte aici... Şi nici măcar nu suntem siguri că asta e bine sau rău.
