Dacă ne gândim la marile teme sociale şi modul cum au fost ele explorate în ultimele decenii de cinema, probabil că cele mai emblematice nume care consemnează aceste teme sunt fraţii Dardenne şi Ken Loach. De două ori laureat cu trofeul Palme d'0r, Loach revine în atenţie cu o poveste despre migraţie şi modul cum reacţionăm în faţa refugiaţilor în ceea ce probabil va fi ultimul său film, La Stejarul Bătrân/The Old Oak, lansat în cinematografe vinerea acestea.
Puţine lucruri sunt mai triste decât un oraş pe vremuri înfloritor, dar ajuns aproape pustiu şi în paragină după ce mina care-i asigura bunăstarea a fost închisă. Este şi cazul orăşelului britanic din The Old Oak, a cărui acţiune are loc în preajma pub-ului La Stejarul Bătrân, locul unde se strâng zi de zi puţinii locuitori pe care viaţa, firea şi nevoile i-au împiedicat să plece spre zone mai vii. Într-o zi, liniştea cu iz de agonie a oraşului este întreruptă de venirea unui autocar cu refugiaţi sirieni. Este momentul când are loc primul conflict dintre cele două comunităţi, dar şi momentul când observăm prăpastia dintre perspectivele lor: pentru refugiaţi, orăşelul înseamnă o nouă şansă la viaţă, în timp ce pentru localnici refugiaţii sunt ca nişte corbi care se înfruptă dintr-un cadavru, semn categoric că sfârşitul e aproape.
Între aceste două extreme, evoluează personajele principale, TJ Ballantyne (Dave Turner), patronul pub-ului titular, şi Yara (Ebla Mari), o adolescentă siriană care ştie engleză. Cu ajutorul lor, regizorul arată că întotdeauna ne putem întâlni la mijloc şi că nu e nevoie decât de puţină bunăvoinţă pentru a convieţui. În jurul celor doi protagonişti, un cor de voci ce se antrenează reciproc pentru a servi argumentele naţionalismului şi ale xenofobiei.
Cu greu poţi găsi un film mai simplu decât La Stejarul Bătrân, iar aceasta nu o laudă, ci un reproş. Este de ajuns să te uiţi la trailer pentru a afla mai tot ce are de spus The Old Oak, dar această simplitate este compensată de mesajul său puternic şi de paralelele pe care Loach ne invită să le facem cu realităţi mai apropiate de noi. Protejată de relativa ei "sărăcie" şi de locul periferic ocupat în Europa, România a fost protejată de fluxul de refugiaţi, dar acest lucru se poate schimba în curând, iar The Old Oak poate reprezenta o "repetiţie" pentru ce reacţie ar putea avea societatea românească în faţa noii realităţi.
Filmul lui Loach vorbeşte şi despre cum reacţionăm în faţa eşecului şi a loviturilor vieţii. Amândoi protagoniştii au momentele lor de cotitură în care viitorul arată atât de sumbru, încât parcă viaţa nici nu mai merită trăită, dar cumva află putere în întrajutorare şi comunicare. Este un îndemn mai mult decât benefic, care arată că, cel mai adesea, soluţia nu se descoperă în singurătate, ci în apropierea de un altul.
Pentru un omolog românesc al lui The Old Oak, poţi să te uiţi la documentarul Planeta Petrila, în care regizorul Andrei Dăscălescu arată metodele ingenioase prin care activistul şi artistul Ion Barbu încearcă să salveze clădirile celei mai vechi mine din România, infuzând cu o nouă energie comunitatea locală.
